Povestea mea‎ > ‎

Povestea lui Tudor P.

postat 2 oct. 2012, 08:39 de Autism Baia Mare   [ actualizat la 1 iul. 2015, 05:58 de Site Autism Baia Mare ]

      
        La puțin timp după ce am născut o fetiță ne-am hotărât că ar trebui să n-o lăsăm singură pe lume atunci când noi nu vom mai fi.

        Zis și făcut ,,să nu fie copilul singur” și a apărut pe lume fratele ei ...cel special. A fost altfel de la început. Inimioara lui nu a funcționat cum trebuia, așa că a fost nevoie de o intervenție chirurgicală. A evoluat foarte bine, a luat în greutate, a mers singur la un an și două luni. Totul părea perfect. Mi se părea că ce a fost mai greu a trecut, am supraviețuit (toți) unei operații pe cord. Așa că celelalte lucruri care ne ridicau câteodată un semn de întrebare, ni se păreau minore și aveau o explicație. Stătea în pătuț și se ,,uita” la televizor: ,,era cuminte”, saliva abundent: ,,trebuie să-i mai iasă un dințișor”, cădea în curte și se lovea, dar nu spunea nimic: ,,ce copil cuminte”, nu vorbea : ,,o să-și dea drumul, are timp, după trauma prin care a trecut...”

Până într-o zi... 

        Avea un an și nouă luni. Încă îl alăptam. În ziua respectivă am plecat de acasă în zorii zilei și rămăsese cu tata. M-am întors târziu. Eram convinsă că o să se bucure enorm când o să mă vadă... și așa a fost. Am intrat, l-am strigat așteptând să alerge mâncând pământul... dar nimic. Nu mi-a recunoscut vocea și nu știa că Tudor era numele lui. Abia când am intrat în câmpul lui vizual și-a manifestat bucuria... doar când m-a văzut. Atunci toate scuzele pe care le găseam la orice comportament atipic nu-și mai aveau sensul.

Trebuia să căutăm un răspuns.

        Am început cu testele auditive pentru că toată lumea ne întreba dacă aude. Eu eram convinsă că aude, dar trebuia să eliminăm orice urmă de suspiciune. Următorul pas a fost la Psihiatrie infantilă unde am primit diagnosticul: Tulburare pervazivă de dezvoltare (note autiste). A căzut cerul peste noi, era sfârșitul lumii. Unde era fratele care trebuia să fie un spijin pentru sora lui? Din sprijin se transformase în povară, iar asta era cel mai greu de suportat. Ce-o să se facă atunci când noi nu vom mai fi?

        Acum la trei ani de la acest episod totul este altfel. Tudor a făcut progrese extraordinare. Dușul rece cu acel diagnostic ne-a împins să facem ceva. Am început terapia înainte de doi ani, iar acest lucru ne-a permis să vedem lucrurile altfel, să fim optimiști inclusiv în ceea ce privește viitorul lui. Tudor cel de azi vorbește (nu-l pronunță întotdeauna pe ț și ș), cunoaște o parte din alfabet, merge cu bicicleta, își face repede prieteni, se îmbracă singur, se ceartă cu mine și nu numai, își scrie numele lui, pe cel al surorii lui, scrie mama, tata, merge la grădiniță.

Ce-am putea să ne dorim mai mult? Suntem fericiți și mulțumiți că avem doi copii extraordinari.


Povestea lui Tudor prin ochii terapeutului

La începutul lunii februarie a anului 2012 am făcut cunoştinţă cu Tudor şi cu părinţii săi. Cu toţii eram nerăbdători să vedem cum va reacţiona Tudor la activităţile pe care urma să le facem în cadrul terapiei. În primele săptămâni a opus o oarecare rezistenţă la rezolvarea sarcinilor care i se dădeau; probabil acest comportament s-a datorat rezistenţei la schimbare şi a modului diferit de a i se prezenta şi oferi anumiţi stimuli sau întăritori. De exemplu, dacă acasă plângea şi se trântea pe jos dacă nu primea în acel moment o jucărie sau ceva dulce, în cadrul terapiei era diferit, pentru că trebuia mai întâi să arate cu degetul spre ceea ce doreşte, ca să primească, iar atunci când se trântea pe jos era ignorat sau i se retrăgea orice recompensă. Iar faptul că părinţii au abordat acest mod de acţiune şi acasă, Tudor a început să se adapteze şi astfel au început să apară şi rezultatele. În prezent, acesta menţine contactul vizual în cadrul activităţilor şi realizează contact vizual atunci când este strigat pe nume. De asemenea, a dobândit unele abilităţi de autoservire, şi  continuă să recupereze din ce în ce mai mult pe plan cognitiv, social şi senzorial. Toate acestea îl ajută pe Tudor să se integreze mai uşor în mediul natural (familie, prieteni), şi în viaţa cotidiană. Ne străduim ca în viitorul cel mai apropiat Tudor să şi verbalizeze, deoarece comunicarea presupune şi exprimarea prin cuvinte, nu doar prin comportament şi gesturi.

Sunt optimista cu privire la evoluţia pe care o va avea acest copil şi sperăm să reuşim să dobândim majoritatea abilităţilor esenţiale trăirii unei vieţi independente. Cu siguranţă, fără implicarea intensă din partea părinţilor în recuperarea acestui copilaş, toate aceste progrese ar fi fost dificil sau poate chiar imposibil de realizat.


Alexandra, terapeuta lui Tudor

Comments