"Buna tuturor! Cei care ma cunosc sau vor sa ma cunoasca ma pot striga pe numele Eric, insa este posibil sa nu va raspund... Daca veti fi rabdatori, am sa va spun mai multe despre mine: Ma cheama Lazar Nicholas Eric, am 5 ani si locuiesc in Baia Sprie. As fi vrut sa fiu eu cel care spun aceste cuvinte, insa povestea mea trista nu ma lasa. Sunt totusi un copil fericit si foarte iubit. Aud in fiecare zi cuvintele "Te iubesc, Eric!", si ma bucur foarte mult cand familia mea isi arata dragostea pentru mine. Si eu ii iubesc, insa nu pot sa le spun, ci doar sa le arat, prin imbratisari, mangaieri, multi pupici si multe multe zambete. Lumea in care traiesc este diferita de a voastra. Voua, va este greu sa o intelegeti, dar mie imi este mult mai greu sa o inteleg pe a voastra. Lumea mea este una fara griji, o lume in care m-am inchis fara sa vreau si din care mama si tata se lupta sa ma scoata. Le este foarte greu, pentru ca nu pot sa le spun care sunt nevoile mele, iar acest lucru le franeaza eforturile. E o lume oscilanta, in care trec usor de la bucurie la suparare si am o multine de intrebari pentru cei din jur, dar nu stiu cum sa le spun, si din pacate primesc putine raspunsuri. Asta se intampla si cu parintii mei. Ar vrea sa stie de ce plang, de ce sunt suparat, ce ma doare, de ce nu fac anumite lucruri, dar ei nu imi inteleg tipetele. De ceva timp, le-am dat parintilor mei multe motive de bucurie. Am inceput sa comunic cu ei, sa fiu mai energic, mai curios, parca mai hotarat sa scap de legaturile ce imi ingreuneza contactul cu oamenii. Reusesc acum chiar sa spun poezii, sa cant si cand cei din jur doresc, dau adevarate spectacole care spre bucuria mea se termina cu multe aplauze meritate. Cu toate acestea accept cu greu prezenta unui strain, pe care il ignor sau il indepartez. Sunt insa foarte fericit in preajma altor copii, chiar daca nu le inteleg jocurile si nu pot participa la ele. De aceea, raman de multe ori in urma lor, insa nu ma supar, pentru ca mama este alaturi de mine, ca in orice moment de altfel. Ma bucur ca am avut ocazia sa va impartasesc o mica parte din viata mea, pe care eu o consider una fericita, chiar daca ceilalti nu o vad asa. Stiu ca rugaciunile pe care le rostesc in fiecare seara vor ajunge la Dumnezeu, si cu ajutorul Lui voi reusi sa ma adaptez tot mai bine unei vieti normale, pe care un suflet curat ca al meu o merita din plin." Eric Povestea lui Eric prin ochii terapeutului Acum doi ani când l-am cunoscut pe Eric, era un copil de 6 ani care evita să se apropie de o persoană străină şi nu accepta să rămână într-un spaţiu necunoscut fără mama. Am fost plăcut impresionată de faptul că am fost întrebată de colega mea dacă vreau să lucrez cu el. Am răspuns din tot sufletul da. Colega mea mi-a menţionat faptul că este un copil foarte dificil şi că are nevoie de ajutor pentru a-l evalua şi pentru a-i realiza un plan de intervenţie personalizat. Am reuşit să lucrăm cu el timp de două săptămâni zilnic câte 15 şi 30 de minute. În momentul în care am rămas singură cu el a început să se lege o relaţie minunată între noi, nu pot să exprim prin cuvinte ceea ce am simţit în timpul în care am lucrat cu el. Mai întâi 15 minute pe urmă 30, 40 de minute şi după 2 săptămâni am ajuns la o oră sau chiar mai mult. El nu accepta atingerea sau apropierea mea încă, nu accepta obiectele cu care încercam să lucrez, jucăriile care scoteau anumite sunete şi nici adulţii sau copiii care intrau în sala în care lucram. Treptat, lucrurile mergeau din ce în ce mai bine, Eric avea destul de multe achiziţii însă nu reuşea să le generalizeze, dar am trecut şi de această etapă. Când ieşea însă de la terapie nervii lui se revărsau asupra mamei lui – palme, tărăboi ca răsplată pentru faptul că îl aducea la o persoană enervantă şi într-un loc nou unde era expus la fel de fel de schimbări şi situaţii dificile pentru el. După două luni Eric continuă cu terapia 2 ore pe zi iar aici începe bucuria cea mare atât pentru mine cât şi pentru familia lui. El începe să se adapteze la persoane şi activităţi, începe să socializeze – în paşi mici dar o face, începe să achiziţioneze din ce în ce mai mult şi „mă acceptă şi pe mine”. La scurt timp după asta reuşeşte să mă îmbrăţişeze, un lucru foarte important ţinând cont de faptul că el nu accepta nici măcar să mă apropii de el, nici vorbă să-l ating. Mă îmbrăţişa zilnic, îmi dădea câte un pupic. Când mi-a spus pentru prima dată „te iubesc”, am simţit să lumea s-a schimbat şi am început să privesc cu alţi ochi autismul şi copiii cu autism. Din acel moment Eric a reuşit să accepte şi alte persoane, într-adevăr cu dificultate, însă a reuşit iar acum poate să socializeze mai mult. Datorită faptului că şi părinţii acestui copil au făcut şi fac în continuare tot posibilul ca el să facă faţă în societate, el face progrese remarcabile. Acum Eric va merge la şcoală cu un însoţitor, reuşeşte să interacţioneze cu copiii şi cu adulţii, sigur nu la fel ca un copil tipic, dar mult mai bine ca acum 2 ani când ne-am întâlnit. El poate să răspundă la întrebări simple, să pună întrebări, să dea o explicaţie, să ceară voie şi să se joace împreună cu alţi copii. Chiar dacă eu nu mai lucrez cu Eric, el poate acum să lucreze cu diferite persoane şi nu mai are la fel de multă nevoie de acea singură persoană de siguranţă ca acum 2 ani. Mă bucur din tot sufletul că am cunoscut acest copil minunat care mi-a schimbat total viziunea despre ceea ce înseamnă autismul. Anita, terapeuta lui Eric |
Povestea mea >