Intervenţia în autism

Diagnosticarea şi intervenţia cât mai precoce îl poate ajuta pe copilul cu autism să se dezvolte la potenţialul său maxim. Principalul obiectiv este îmbunătăţirea capacităţii generale a copilului de a "funcţiona".

Simptomele şi manifestările autismului se pot combina în multe feluri şi pot fi variabile din punct de vedere al severităţii. În plus, simptomele şi manifestările aceleiaşi persoane se pot modifica în cursul timpului.

Din aceste motive, strategiile intervenţiei sunt adaptate nevoilor fiecărei persoane în parte şi resurselor familiei. Totuşi, în general, copiii cu autism răspund cel mai bine la intervenţii bine structurate şi specializate.

Un program care este structurat astfel încât să îi ajute pe părinţi şi să îmbunătăţească comunicarea, comportamentul, abilităţile sociale, capacitatea de adaptare şi de învăţare ale copilului este cel mai eficient.

Se recomandă următoarele strategii pentru ajutarea unui copil în scopul îmbunătăţirii funcţionării generale şi atingerii potenţialului său maxim.

MANAGEMENTUL COMPORTAMENTULUI:

  • Analiza Aplicată a Comportamentului (ABA - Applied Behavioral Analysis);
  • Tratamentul şi Educarea Copiilor cu Autism şi alte Tulburări de Comunicare Asemănătoare (TEACCH - Treatment and Education of Autistic and Related Communication Handicapped Children);
  • Integrarea senzorială.

Terapii alternative care completează intervenţiile pe comportament POT FI:

  • logopedie;
  • terapie ocupaţională;
  • fiziokinetoterapie;

Ce face Kinetoterapeutul?
Kinetoterapeutul foloseşte şi recomandă familiei un program de activităţi fizice adaptate etapei de dezvoltare motorie la care se află copilul în momentul evăluării iniţiale sau altor nevoi observate de către terapeut în timpul şedinţei (autostimulări, mişcări stereotipe).

În cazul copiilor cu tulburări de spectru autist

Întârzierea înregistrată în aria motricităţii grosiere se datorează în primul rând întârzierii din sfera socio-afectivă sau a unor dificultăţi de integrare senzorială de aceea kinetoterapeutul trebuie să ţină cont în stabilirea obiectivelor terapeutice atât de tonus muscular scăzut, postura corporală, dezvoltarea motricităţii grosiere, cât şi de îmbunătăţirea interacţiunii şi a stabilirii contactului vizual cu copilul. Astfel, la fiecare activitate pe care o face cu copilul, kinetoterapeutul va încerca să atragă privirea acestuia cât de des cu putinţă.

Colaborarea cu părinţii este foarte importantă pentru că aceştia au un rol vital şîn continuarea terapiei prin respectarea programului pentru acasă recomandat de către kinetoterapeut.

Cel mai frecvent, MEDICAMENTELE sunt folosite pentru tratamentul afecţiunilor asociate, cum ar fi :
  • depresia;
  • anxietatea;
  • hiperactivitatea;
  • comportamentele de tip obsesiv-compulsiv.

Medicul specialist în psihiatria copilului şi adolescentului poate da îndrumări în acest sens.

În mass-media şi în alte surse de informare circulă articole referitoare la diverse terapiile. 

Atunci când se ia în considerare orice tip de intervenţie este important să se cunoască sursa de informaţie şi să se certifice că acele studii sunt fondate din punct de vedere ştiinţific. Relatările unui succes individual nu sunt dovezi suficiente pentru a se susţine folosirea pe scară largă a acelui tip de intervenţie. Se recomandă acordarea de atenţie studiilor de mai mare amploare, bine controlate, care pot avea valabilitate.

Intervenţie la domiciliu

Părinţii care au un copil cu autism trebuie să aibă o abordare proactivă pentru a învăţa despre autism şi interveţia în autism, în timp ce colaborează îndeaproape cu persoanele implicate în recuperarea copilului. De asemenea, este necesar ca părinţii să aibă grijă de ei înşişi, astfel încât să poată face faţă încercărilor la care sunt supuşi având un copil cu autism.

Autoeducarea părinţilor despre autism

Părinţii trebuie să se informeze de la specialişti pentru a învăţa metodele de intervenţie şi pentru a învăţa cum să gestioneze manifestările copilului. În timp, prin exerciţiu, gestioarea corectă duce la reducea stresul membrilor familiei şi îmbunătăţeşte comportamentele copilului.

Înţelegerea tulburărilor din spectrul autist şi cunoaşterea metodelor corecte de intervenţie, a potenţialului real al copilului, este o parte importantă în ajutarea copilului să devină independent.

Este indicat ca părinţii să se informeze în legătura cu drepturile educaţionale ale copilului. Legile asigură anumite drepturi pentru copiii cu handicap, inclusiv al celor cu autism.

În plus, sunt anumite asociaţii care asigură suport copiilor cu autism şi familiilor acestora. Părinţii trebuie să se intereseze şi la serviciile de protecţie a copilului.

Învăţând despre autism, părinţii pot fi, de asemenea, pregătiţi pentru momentul în care copilul lor ajunge la maturitate. Unii adulţi cu autism pot trăi "pe picioarele lor", pot munci şi pot fi la fel de independenţi ca celelalte persoane de vârsta lor. Alţii au nevoie de un însoţitor permanent.

Părinţii sunt sfătuiţi să colaboreze cu alte persoane care să îi ajute în îngrijirea copilului lor. Comunicarea strânsă cu alte persoane implicate în educarea şi în îngrijirea copilului este de un mare ajutor pentru membrii familiei. Cel mai bun tip de interveniţie pentru copiii cu autism este o abordare în echipă şi aplicarea unui program bine structurat, în mod constant.

Este important ca părinţii să aibă grijă de ei înşişi. Părinţii sunt sfătuiţi să înveţe diverse modalităţi de a face faţă tuturor emoţiilor, temerilor şi îngrijorărilor care apar atunci când au în grijă un copil cu autism.

Provocările de zi cu zi şi cele pe termen lung la care sunt supuşi cresc mult riscul părinţilor şi al celorlalţi copii din familie de a face depresie sau alte afecţiuni legate de stres. Modalitatea în care părinţii fac faţă acestor probleme îi influenţează pe ceilalţi membri din familie.

Este bine ca părinţii să aibă un hobby, să viziteze alţi prieteni şi să înveţe modalităţi de relaxare. Să caute şi să accepte suport din partea altora.

Pe lângă acestea, grupurile de terapie de suport pentru părinţi şi pentru alte rude apropiate sunt adesea foarte utile; persoanele care participă la aceste grupuri pot beneficia adeseori de experienţa pe care alţii o împărtăşesc.

De asemenea, psihologii pot consilia părinţii sau ceilalţi copii din familie, în cazul în care apar probleme în cursul vieţii, alături de copilul cu autism.

INTERVENŢIA COMPORTAMENTALĂ (ABA - Analiza Comportamentală Aplicată)

Intervenţia comportamentală îşi dovedeşte cel mai bine eficienţa atunci când este aplicată sistematic şi bine controlat. Chiar dacă copilul este inclus într-un centru, este nevoie ca intervenţia să continue şi acasă urmând aceleaşi principii astfel încât între cele două intervenţii să nu apară diferenţe importante şi discrepante care duc la confuzie pentru copil.

Din acest punct de vedere, intervenţia la domiciliu are mai multe avantaje în faţa celei dintr-un centru: copilul se află în mediul cel mai cunoscut lui, iar prin acest lucru, în achiziţionarea noilor comportamente şi noţiuni, se elimină nevoia de acomodare a copilului cu mediul; familia poate fi implicată mai direct în recuperarea copilului, existând mai multe şanse de uniformizare a comportamentelor celor din jur; familia este în contact mai direct cu programul şi cu evoluţia copilului; tutorii se menţin relativ constanţi; materialele didactice pot fi personalizate mai bine şi mai prompt; baza materială poate fi folosită mai focalizat pe nevoile copilului.

Intervenţia este structurată astfel:

1. Evaluare iniţială:
- stabilirea coeficientului de dezvoltare;
- stabilirea programului de intervenţie.

2. Stabilirea echipei şi elaborarea programului personalizat de intervenţie;


3. Monitorizare:
- monitorizarea evoluţiei copilului;
- revizuirea programului în funcţie de nevoile copilului;

Intervenţia în autism este una de durată. Succesul sau insuccesul depinde de mai mulţi factori: gradul de afectare al copilului, intervenţiile şi profesionalismul echipei, dar şi implicarea familiei în programul de recuperare.

Părinţii şi terapeuţii TREBUIE să aibă în vedere atât obiective pe termen scurt dar şi cele pe termen lung adică ce se doreşte pentru copil, ce se doreşte pentru perioada în care copilul devine adolescent şi apoi adult. 

Recunoaşterea anumitor limite nu înseamnă o resemnare sau înfrângere ci este un demers realist care ajută copilul şi familia pe termen lung.



Descarca:
    Ghid de comunicare cu pacientul cu TSA